Info statiuni

ski5

Skimania Gothaer
Oare, noi cum ne vom imbatrani? (in memoriam: Edi Schaar)
“Intotdeauna mi-a placut sa schiez. Ideea unui muzeu de schi mi se pare foarte interesanta. Cea mai mare experienta este insa imbinarea acestora. Am avut parte de asemenea lucruri, de fiecare data cand am insotit unchiul meu, Edi Schaar, la turele de schi.”



Unchiul meu, Edi s-a nascut in anul 1905, inca pe vremea monarchiei Austro-Ungare. A inceput sa schieze in 1913, iar nu a renuntat la practicarea acestei pasiuni pana in 2001, pana la varsta de 96 de ani. Echipamentul lui prezenta o adevarata valoare muzeala, iar datorita experientei sale vaste, ar putea sa fie directorul unui muzeu de schi. Imi aduc aminte, cand schiam pe muntele Mammoth din California, intr-un weekend inca in anul 1994. Unchiul Edi a purtat echipamente care aveau in jur de 50 de ani. Sub geaca, care era ultramoderna in anii 1962, purta un pulover gros din lana, care era tricotat de sotia lui, Mimi, candva in anii '50.

De la inceputul anilor '60, unchiul Edi folosea niste schiuri Head, negrii si vechi, care pe vremuri erau cele mai bune produse ale industriei de schiuri. Cateodata a mai folosit schiuri Kneissl, modelul cu stele albastre, care a aparut pe piata in vremurile acelea. Bocancii lui de schi, din piele, ajustate la marimea potrivita, cu siret, au fost confectionate in 1956 in Zell am See, Austria. Ca sa nu trebuie sa se adapteze la inovatiile erei moderne, in anii '70 unchiul Edi si-a reparat talpa bocancilor vechi, astfel le-a mai purtat cateva decenii.

Credeam, ca pentru a descifra varsta precisa a betelor de schi folosite de unchiul meu, trebuia sa ma folosesc de metodele arheologilor, insa memoria batranului era mai limpede si mai ascutita decat canturile schiurilor. Asadar am descoperit ca relicviile lui se dateaza inca din anii '30.

Legaturile de schi folosite de unchiul Edi ar merita un intreg capitol. Precum ne-a povestit odata in limba engleza cu un accent austriac serios: “Pana  in 1993, am folosit legaturi de schi marca Dover, insa era si timpul sa le schimb cu legaturi mai moderne. In iarna aceea am avut un accident grav, iar eu stiam, ca legatura proasta era de vina! Le-am si schimbat cu legaturi Geze, impreuna cu legaturile vechi ale sotiei mele, marca Salomon 502, fabricate candva in anii '60.”

In ultimii ani, desi a avut probleme cu inima, acest fapt nu l-a retinut de a  parctica sporturile montane.   De numeroase ori, unchiul Edi nu folosea schilifturile, ci mai degraba, cu pielea de foca pe schiuri a parcurs pe jos drumul pe munte, in aproximativ o ora, reamintindu-se de vremurile vechi cand schiorii au ajuns pe munte din propriile puteri.

Dupa ce am servit micul dejun intr-un restaurant de munte, la convingerea mea, unchiul Edi s-a decis sa incerce niste schiuri noi, inchiriate, poate se va razgandi si va uita de echipamentul vechi al sau. Planul meu era sa gasesc cadoul potrivit pentru aniversarea celei de-a 90-lea zi de nastere, iar o pereche de schiuri noi parea de-a fi o idee buna. Insa nu eram intr-o situatie usoara.

Cu greu, dar unchiul Edi s-a decis sa incerce niste schiuri noi. Am pornit spre vale intr-un echipament ultramodern, nou-nout. Am schiat timp de o jumatate de zi, insa unchiul Edi nu s-a aratat convins de inovatiile hi-tech, iar spre sfarsitul zilei era din nou pe schiurile sale muzeale. S-a simtit mult mai bine purtand echipamentul sau vechi, care au devenit deja o parte din el. Atat despre cadoul perfect pentru unchiul Edi!

In ziua aceea, vremea era destul de proasta, iar din cauza ninsorii si al vantului puternic nu puteam vedea, de aceea ne-am retras de multe ori intr-un restaurant pentru a ne incalzi si pentru a povesti. Unchiul Edi si-a amintit de inceputurile schiului, povestindu-mi o intamplare, care s-a petrecut in Arlberg, Austria, inca inainte de aparitia schilifturilor, in februarie, 1926. Pe vremea aceea St. Cristoph am Arlberg  era compus din doua cladiri, Hotelul Hospitz si inca o cladire, unde erau cazati schiorii incepatori, care au exersat pe trecatoarea Arlberg.

Intr-o zi de duminica, la ora 5:10 dis-de-dimineata, unchiul Edi a pornit impreuna cu doi prieteni pe un drum obositor, ca sa urce pe munte cu schiul in zapada proaspata de 30 cm. Au urcat pe varful muntelui Moroikopf, din vecinatatea lui Albongrad, unde azi functioneaza schiliftul Stuben. De aici au coborat spre locul unde s-a construit de atunci Kaltenberghutte. Acesta este un traseu off-piste indragit si in zilele noastre, terminandu-se in Langen. Ei insa nu aveau de gand sa schieze pana aici, mai degraba s-au indreptat spre ghetarul renumit al regiunii, Kaltenberg, ajungand pe varf la ora 12:30.

Dupa o pauza scurta, in care au servit mere si au admirat peisajul acoperit de zapada neatinsa si stralucitoare, grupul micut a ajuns in Stuben la ora 16:15. Aici, jumatate de ora de odihna s-a dovedit a fi de ajuns ca sa schieze inapoi in St. Cristoph pe drumul proaspat inzapezit. Cand au ajuns la punctul de plecare, dupa cei 2100 m diferenta de nivel depasiti, erau obositi, dar in acelasi timp mandrii ca au reusit sa indeplineasca proba de 14 ore.

Insa, nu s-au putut bucura mult timp de succesul lor, fiindca cineva de langa ei a comentat astfel: “A fost frumos. Insa Hannes Schneider a urcat pe Kaltenberg si Valluga in aceeasi zi!” Hannes Schneider era un schior vestit si pe vremea aceea, dar fara indoiala era cel mai renumit schior, care si-a lasat urmele in zapada din Arlberg. Nu era deci nici o rusine sa ramai in urma lui Hannes. Unchiul Edi insa nu vroia sa se lase batut. Din speculatiile sale a rezultat ca in mod fizic este posibil ca Hannes Schneider sa fie depasit.

Dupa 6 ani, unchiul Edi s-a reintors pe Arlberg, insa de data aceasta s-a oprit in Zurs. Dupa cateva zile de ture de schi a incercat sa-si convinga grupul ca sa-l insoteasca din nou pe Kaltenberg. Deoarece acest lucru a esuat, s-a dus singur si a schiat de la inzapezitul Flaxenstrasse pana in Stuben. In 10 minute a legat pielea de foca pe schiuri, incepandu-si astfel drumul spre munte. Asemenea turei de mai devreme, la ora 12:45 a ajuns pe varf. Unchiul Edi a facut un popas scurt in Kaltenberghutte, care era deja construit. “M-am gandit la ce o sa fac in restul zilei? Atunci mi-am adus aminte de povestea despre Hannes Schneider. Am coborat repede in Alpe Rauz, unde am ajuns in jurul orei 13:30. Scopul plutea inantea ochilor mei. Astfel am depasit Ulmhutte, iar pe la ora 16:30 am ajuns pe Vallugagrad. M-a apucat o foame, asadar am mancat o conserva de ananas. Dupa aceea prin Pazieltal am coborat in Zurs, am schiat inapoi pe drumul spre Stuben, iar de aici in Lagen, pentru a prinde trenul de la ora 6:30. Am calculat succesul zilelor schiate, apreciind costurile in cazul in care acest traseu ar fi fost facut cu trenul. Din acest punct de vedere, aceasta era ziua in care am obtinut cel mai mare castig.” Urcand pe munte, unchiul meu a depasit 2500 m diferenta de nivel, iar a coborat 3 km.

Unchiul Edi adora schiul, dar si turele montane. In anii '20-'30 si-a petrecut aproape fiecare weekend cu schi sau ture, acesta depinzand de anotimp. Doar dupa ajungerea la putere a nazistilor era nevoit sa faca niste schimbari la obiceiul lui.

In martie 1938, unchiul Edi a fost intr-o tura de schi cu niste prieteni in valea Montafon, de unde au traversat pe Schlapinerjoch in Klosters, Elvetia. In 13 martie, in Davos, au auzit stirile despre intrarea lui Hitler in Austria. Au ajuns acasa pe acelasi traseu, cu mult inainte de ce era planificat. Pe drum, unchiul Edi a observat grupuri de graniceri pe Schlapinerjoch.

In septembrie, dupa o jumatate de an, unchiul Edi a planificat un drum oficial in Cehoslovacia, de unde si-ar fi continuat drumul in Elvetia, pentru a face o tura cu un prieten al sau, Max Perutz, premiatul Nobel de mai tarziu. Insa, pe neasteptate, cehii nu l-au lasat sa intre in tara, cu motivul ca ar incepe o activitate tulburatoare. Astfel s-a indreptat catre Elvetia. Unchiul Edi mi-a marturisit: “Credeam ca nu mi se poate intampla nimic rau pe granita dintre Austria si Elvetia, deoarece aveam o viza americana in pasaportul meu.” Insa, pentru ca tatal lui era evreu, caruia ii era interzis iesirea din tara, trebuia sa fie si el precaut. Dupa ce a gasit pe harta traseul schiabil din Montafon catre Elvetia, unchiul Edi si-a umplut rucsacul, si sub poala noptii a pornit din Gargellen pentru a emigra din Austria. Din cauza granicerilor vazute pe Schlapinderjoch, a fost nevoit sa aleaga un alt traseu prin Madrisa, coborand  in Kublis.

Unchiul Edi si-a reamintit povestindu-mi urmatoarele: “Am petrecut vreo 3-4 zile minunate pe Jungfraujoch, alaturi de Max. Presimtirea mea era, ca acestea au fost ultimele zile ale mele petrecute in Europa.

Istoria insa a fost mult mai milostiv cu el decat s-a asteptat. Dupa ce razboiul s-a terminat, unchiul Edi s-a reintors de numeroase ori ca sa schieze in Alpi, muntii care erau atat de dragi pentru el. Bineinteles a petrecut zile placute si in noua lui patrie, descoperind muntii Sierra Nevada si Muntii Stancosi.

Ciocolata calda, pe care-l comandasem, s-a terminat, deja era si timpul sa iesim in viscolul dinafara. Era o adevarata bucurie sa privesc batranul cum schia, cu aceasi miscari, pe care l-a invatat inca in anul 1922. Spre surpriza mea, nu schia doar in acest stil. Mi-a povestit ca in primii 10 ani a practicat telemark-ul, ca toti oamenii din Austria de la inceputul anilor '20. Telemark-ul era introdus in tarile din Alpi de norvegieini, la inceputul secolului XX.  

Cateodata glumeam cu unchiul meu despre echipamentul lui stravechi si stilul lui demodat, dar el si-a luat revansa intr-un mod foarte intelept. Mi-a spus, ca pe vremuri, echipamentul lui era cel mai modern din intreaga lume a schiului, care bineinteles nu putea fi numita profesie inca. A adugat: “O data, impreuna cu prietenii mei l-am cunoscut pe Lettner, inventatorul canturilor de otel, care in anul 1928 a montat gratuit niste canturi pe schiurile noastre, pentru a le testa. Noutatea ne placea tuturor, desi zapada concentrata era foarte rara, asadar schiorii obisnuiti nu prea aveau nici un folos in canturile din metal. Dupa cativa ani, echipa de schi din Austria a participat la concursurile din Davos – unde au si castigat - cu canturile pe schi, fiind aproape descalificati!”

Am coborat inca o data, iar in timp ce priveam miscarile exersate de 80 de ani al unchiului Edi, am reflectat asupra cum m-as descurca eu pe acele schiuri stravechi? El insa, s-ar descurca de minune si fara canturi! - gandisem, in timp ce unchiul Edi a disparut in norul de ceata.

Vara urmatoare am avut o noua sansa de a pleca cu unchiul meu la munti, de aceasta data la o tura in Altaussee, in tara lui natala, Austria. Nici acum nu stiam inca ce cadou sa-i fac pentru ziua lui de nastere, desi aceasta se apropia din ce in ce mai mult. Urcam de doua ore pe muntele Loser, pe care unchiul meu a schiat deja de nenumarate de ori. Am descoperit ca bocancile si rucsacul unchiului Edi sunt deasemenea niste piese stravechi, insa am aruncat devreme ideea unui alt cadou posibil, fiind constient ca pentru el nu exista un alt echipament mai comfortabil decat acesta.

Pe varf, am facut un scurt popas pentru a manca cate ceva. Unchiul Edi a privit imprejur si a zarit cu privirea niste parapantisti, care se inaltau pe deasupra norilor cu ajutorul curenului de aer cald. Batranul, in timp ce admira cum plutesc, a remarcat,: “Loser este cel mai bun loc pentru parapanta – in fiecare an vad din ce in ce mai multi dintre acestia.

In momentul acela stiam ca am gasit cadoul ideal pentru ziua lui de nastere! Cum de nu m-am gandit la aceasta mai devreme? Pentru acest domn batran, insa foarte activ, viata caruia este lantul unor evenimente deosebit de pretioase, echipamentele noi nu inseamna nimic. Insa, o experienta noua este cadoul perfect pentru un om sportiv experimentat. Cu doua saptamani in urma, dupa ziua lui de nastere unchiul Edi a facut primii pasi in spatele instructorului, pregatindu-se sa se inalte in tandem pe deasupra lui Altaussee. Loser, pe fiecare cemtimetru al caruia se simtea urma schiurilor si bocancilor unchiului meu, a deservit ca o pista scurta de decalare spre o lume, a carei aventuri nu s-au deschis inca in fata batranului.

Sunt sigur, ca Hannes Schneider a privit in jos zambind, plin de uimire, si poate cu un strop de invidie in suflet.

P.S.: Edi Schaar a schiat in fiecare iarna, pana la moartea lui, ultima data in Alpine Meadows, California, in sezonul 2000-2001. In cursul ultimei veri din viata lui, a facut niste ture mai scurte in Alpii din Austria. S-a stins din viata in liniste, in orasul lui drag, Altaussee, cu cateva saptamani dupa ce-a de-a 96-lea zi de nastere a lui, pe data de 19 august in 2001.

dupa Jimmy Petterson
by TIMI
Topicuri asociate

Stiri

"Articole: Oare, noi cum ne vom imbatrani? (in memoriam: Edi Schaar)" | 0 comentarii
Prag
Reîncărcare

Comentariile apartin celui care le-a trimis. Nu ne asumam nici o responsabilitate pentru continutul lor.


 
 
 
Portal partener outdoormania.ro
Statiuni de vara in Austria
Ofertele outdoor ale zilei


Catalog |Contact | FAQ | Termeni si conditii | Recomandare | Clienti | Protectia Consumatorilor - A.N.P.C
Statistici | Publicitate | Cariera | Integrare in pagina web | Documente oficiale | design by: creyons